Să fiu o mică lună..

Într-o seară cu lună plină mai străucitoare decât de obicei, într-un decor insinuant, de obicei aș scrie nedeslușit despre un amalgam de lucruri. Aș scrie cuvinte multe și neînțelese, de felul celor scrise într-un test de psihologie, când ești pus să privești o imagine. Și totuși simt că în seara asta luna nu are efecte hipnotizante într-un sens care să mă facă să contemplez îndelung și iluzoriu. Mă liniștește. Dar nu ea, ci Cel care stă dincolo de ea, departe de stele.

O ține și pe ea, mă ține și pe mine. Pe ea o face azi să strălucească mai mult decât de obicei. Simt în mine că vrea ca eu să strălucesc mai mult, îmi spune prin asta. Dar nu cu orice fel de strălucire și nu vrea să o fac prin mine însămi. Luna reflectă lumina soarelui, așadar, după același model, trebuie să reflect lumina Soarelui suprem.

Și am mai învățat ceva de la ea. Este întunericul cel ce o face mai frumoasă, mai importantă, mai pregnantă. Dacă luna ar refuza lumina soarelui și ar vrea să se identifice cu întunericul, ar fi doar ca o picătură într-un ocean imens. În schimb, alegând să strălucească e tot ca o picătură, dar ca una într-un  mare deșert. Formează un contrast care îi subliniază esența.

Niciodată întunericul nu” înghite” luna. Ea rămâne la fel, cu raze palide sau mai luminoase, dar mereu acolo. Chiar și când sunt nori, ea tot acolo e. Nu o vezi, dar ea luminează, în ciuda circumstanțelor. E inevitabil ca viața să rezerve ”nori”. Dar în pofida lor, lumina trebuie să rămână. Să aștepte vremea când va fi din nou observată și să nu renunțe.

Într-un alt plan… Ochii atotvăzători observă în detaliu vieți. Oameni triști, fericiți, confuzi, îndrăgostiți, suferinzi, vindecați, deznădăjuiți, mințiți, naivi. Privim aceeași lună, încălzită de același soare. Marele Soare, Marele Eu sunt, poate să aducă laolaltă acele suflete care privesc frumusețea lunii. Să le aducă.. pentru a vedea strălucirea… din același unghi.

Aspecte falimentare.

” Nu faceți nimic din duh de ceartă sau din slavă deșartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuși.” (Filipeni 2: 3)

Am citit azi versetul ăsta și m-a pus de-adevăratelea pe gânduri. Parcă nu-l mai citisem vreodată, deși îl știam atât de bine. Parcă l-am înțeles diferit. M-a fascinat într-un fel aparte astăzi și am zis că vreau să-l analizez puțin mai mult.

”Nu faceți nimic din duh de ceartă.” Asta da.. de câte ori am făcut lucruri doar să demonstrez că pot câștiga o contrazicere. Altădată merg până în pânzele negre, dacă ar exista expresia, cu dreptatea pe care consider că o dețin. Măcar de aș avea dreptate mereu.. Altădată fac lucruri fără nicio explicație. Pur și simplu spun ”nu” la o rugăminte a fraților mei sau în câte și mai câte situații nu acționez greșit. Inconștient. De fapt, eu aș da, aș face, aș spune, pentru că nu există nimic să împiedice asta, însă nu o fac. Și atunci e momentul.. ”nu știți de ce duh sunteți însuflețiți”. Superi pe cineva, iști o neînțelegere, de la o nimica toată, din senin, așa, aiurea. Încalci, fără să te gândești măcar, un clar ” așa nu” al Bibliei.

”…sau din slavă deșartă” Există momente când încercăm să impresionăm. Ăsta e adevărul. În special când ești foarte mult lăudat și îți auzi numai aprecieri, începi să crezi și să îți zici undeva în subconștient: ”Da, într-adevăr îs bun/ă. Dintre toți sunt cel/ cea mai tare la lucrul ăsta.” Nu-i trebuie mai mult firii și sentimentul crește și ajungi să fii mândru și, prin urmare, orgoliul să meargă ”înaintea căderii”. Nu vorbesc de lucruri abstracte aici. E viața din fiecare zi. Am impresia că mândria e un soi de boală pe termen lung, asemănătoare diabetului. Puțin dulce de aici, printr-o atitudine superioară, o prăjitură de acolo printr-un gând narcisist, puțin de dincolo prin alimentarea personală cu laude ( una e să te bucuri de laude, cu totul alta e să-ți fie vital feedback-ul pozitiv.) Apoi începi să uiți total sau parțial scopul a tot ceea ce faci: ideea că nu ca tu să fii ridicat în slăvi faci ce faci, spui ce spui, ci ca Hristos să-și ia toată lauda din viața ta.În timpuri de neveghere, o concepție sănătoasă se modifică subtil. Insesizabil aparent, grav în fond.

” …ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuși.” Deci asta mi s-a părut cea mai grea parte. Greu, greu de tot. Să vezi pe un frate, pe o soră, pe un om că este ironizat sau pur și simplu mai puțin dotat intelectualicește și totuși să-l privești mai presus decât tine… Pare imposibil. Pavel spunea că nimeni nu trebuie să aibă despre sine însuși o părere mai bună decât se cuvine. Ei bine, mai mult decât atât, omul , cu toate că știe, oarecum, unde se situează, fiind înțelept ( având înțelepciunea de la Dumnezeu) va ști să nu pună accent pe ceea ce are, conștient fiind că ar putea pierde totul oricând. Înțelepciunea, prin ea însăși, învață omul să se vadă mic, pentru ca ”Hristos să crească” și, implicit, mădularele din trupul lui Hristos să crească în ochii noștri. Dacă i-am iubi pe frați și pe surori ca pe noi înșine, cu siguranță am vrea ca ei să crească în toate. Asta începe să aibă sens tot mai mult în mintea mea…

Avem nevoie de inimă! Nu degeaba cerea psalmistul din partea Domnului, acum mii de ani, o inimă curată. După secole și milenii e aceeași nevoie disperată între noi. O inimă altruistă  resuscitată de Marele Eu Sunt va face totul dintr-un duh de pace, de reconciliere, spre slava Domnului, iar în smerenie, va putea să-și privească aproapele mai presus decât el însuși. So obvious. Avem nevoie disperată de o terapie intensivă de rugăciune…

Privind viața.

” Nu-ți chinui inima că în anumite momente din trecut nu ai luat alte hotărâri,  nu ai făcut alți pași, care te-ar fi dus în viață pe un drum mai bun. Orice pas făcut, orice hotărâre luată nu puteau să fie altfel, pentru că orice vorbă a ta, orice act al tău stau față cu întreaga ta ființă fizică și morală ca rezultatul unei operații de cifre față de cifrele operate, ca un compus chimic față cu elementele care-l alcătuiesc.  A regreta că n-ai făptuit altfel este ca și cum rezultatului hidrogenului și oxigenului ar regreta că nu-i aur, suma lui doi plus doi că nu-i zece.”

”Viața este această izvorâre de fapte, de gândiri și de simțiri, peste care te îmbrâncește etern nu se știe cine.”

Garabet Ibrăileanu.

 

 

A beautiful collision.

      Adelaide trod her weary way in her nightdress outside the quiet serene house. The night sky was beautifully designed, with little luscious stickers.  Such a star-spangled heaven, the muse of solitary writers’ soul, was introducing Adelaide to a new world, with no sorrow and no disturbance, where people simply contemplate and stand in awe idly.

     In a perfect quietude wrapped in mystery, the moonlight was dancing on this great beauty’s face, her deep blue eyes mirroring the pale celestial body. These rays were falling on her skin and were lightening up her fragile body like a million fireflies. It was a medley of musty smell and wildflowers aroma which was enveloping everything around. Adelaide was feeling like she belonged there, like she was part of this riveting painting.

     Being amazed by the inspirational stories this awesome scene was to tell, without using any words, she lost herself in time, letting her thoughts fly far away and reach the horizon. The night seemed perfect, but it wasn’t until a cloud started crying. A raindrop touched the ground as a tear falls from a broken-hearted woman’s eyes. Charcoal- grey clouds showed up one by one, covering the little stars which were twinkling. She could feel some tiny drops stinging delicately her skin. The wind started blowing softly as a muddy smell was rising up into the air.  The pouring rain increased very fast, but Adelaide was unmovable.

        Now her confused soul collided with the raindrops which were splattering like blood dripping from a mortal wound. Rain water was washing away all her negative thoughts and she could get reconciled with herself. The night wasn’t still young anymore. Her light olive green dress was now black as molasses on the lower side, but the feeling this magnificent night brought with it was priceless and nothing else really mattered.

    Amazing how a change in the weather can resurrect your soul, which had been initially wounded by perfect memories scattered all around the ground, and to bring to life your undisclosed desires for future life.  Such a rain starting in a hazy summer night reminds to our everlasting souls that those ones who consider that sun-bathing is pure happiness, have never danced in the rain…

- one of my descriptive essays for an English competition.. Symbols, allusions, illusions…

Destăinuirile fulgului de nea.

  Agitație… așa aș descrie momentul în care a avut loc metamorfoza care urma să-mi dea naștere. O picătură din ocean, ajunsă de curând pe policandrul azuriu, se preschimba în steluță albă, un strop de apă lua chip astral. Mă desprindeam din norul care mă adăpostise un timp îndelungat și deveneam o existență singulară, pe albastrul cerului.  Dar să încep prin a vă povesti cum s-a întâmplat totul în mine însumi…

   Era greu să înțeleg de ce.. mie-mi plăcea să fiu doar un cristal lichid care dă viață vlăstarului, în zorii primăvaratici, să fiu ploaia caldă de vară care atinge îndrăgostiții îmbrățișați  sau pe cei mistuiți de doruri esențiale,  să cobor din spațiul celest ca să ascund în mine chipurile desfigurate de lacrimi. Cu alte cuvinte, să-mi împlinesc menirea. Să fiu decor în amintirile ființelor contemplative, pe vecie.

    ” Cutia mea de vise” avea să fie ruinată. Gândurile mele aparent perfecte aveau să fie spulberate ca și colbul aurit al dunelor sahariene. De ce trebuia să ia sfârșit un viitor pe care eu mi-l imaginasem ca fiind idealul pur? Transformarea mea nu mai putea fi amânată, fiind deja hotărâtă și urmând să aibă loc în curând, fără ca să depindă de dorința mea, o biată fărâmă de fluid. Nu exista cale de întoarcere ….și să accept?! Nu. Era prea mult pentru mine. Nu, totul părea că ia sfârșit atunci, acolo și părea că mai Marele meu se întorsese împotriva mea și nu voia să fiu fericit!

    Clipa risipirii complete a marilor mele speranțe a sosit, în cele din urmă. Fără să știu cum, m-am dezlipit de norul care aluneca, în înaltul cerului, prin atmosferă. Eram dezamăgit de ce urma să pățesc și suferința mă măcina…  Neașteptat pentru mine, în momentul următor, o Mână puternică și paradoxal de blândă m-a atins încetișor. M-a luat, m-a făcut de un alb lucitor, mi-a dat o înfățișare nouă și mi-a zâmbit îngăduitor…m-a lăsat să plutesc, sub cerul înstelat.

      A urmat o tăcere monumentală atemporală… Îmi era rușine, căci nu știusem că există un viitor inimaginabil pentru existența mea plăpândă. Ceea ce părea momentul cel mai trist al trăirii mele în cer era de fapt prefacerea mea în ceva superior și nesperat mai bun. Primisem o frumusețe după care nici măcar nu tânjisem. Mai presus decât atât, puțin mai târziu, am aflat că motivul necesității de a ajunge pe pământ era sublim și merita orice sacrificiu. Eram răspunsul rugăciunilor unui copilaș ciocolatiu, care locuia în nordul continentului african și care nu văzuse niciodată cu ochișorii lui mici și negri, cum arată zăpada, decât din ce vedea în cărțile cu poze primite de la misionari. Eram însuși visul unei făpturi gingașe, devenit realitate, nu doar decor în amintirile europenilor. Și datoram aceasta numai îndelungii Sale răbdări față de mine, o picătură din ocean…

… înțelepciunea în fărurirea viitorului, a ființelor umane fulgurante, pălește mereu în fața transcendenței divine.

Mostre de superficial și cantități industriale de eșec.

Foarte interesant de urmărit sunt reacțiile în lanț. Îmi plăcea, când eram mică, să mă joc cu piesele de domino, să le așez una în spatele celeilalte și să ating ușor cu mâna prima dintre ele. Așa fain mi se părea că o piesă o face pe alta să cadă, apoi pe alta, până la ultima. Neobișnuit parcă.. să le dărâm pe toate atât de simplu. Mai târziu, învățând să fac analogii, am înțeles la un alt nivel cum e, în viața reală, cu efectul de domino. Nu ar fi neapărat obișnuit să schimbi orientarea unei piese  dinspre vertical spre orizontal și asta să atragă consecința căderii tuturor…

Compromisurile sunt simple, nu cer efort intelectual.  Nu-i greu… încalci valoarea morală prestabilită. E chiar aducător de un ”bine” temporar și tocmai acest așa-zis ”bine” determină  compromisul să-și facă loc. Dacă nu e ok pentru convingerile tale, faci o anestezie locală conștiinței și gata. You’re done. ” Doar acum. Doar o dată”, vei spune. Ei, vreau să-ți spun că primul tău compromis e, de fapt, acea prima piesă din domino. Pare ”un fleac”, ceva nesimnificativ, dar, în esență, dacă stai să diseci, după un compromis, subconștientul ți se obișnuiește cu o anumită stare sau acțiune și nu mai pare atât de nociv principiilor tale. Convingerile se pliază încetul cu încetul după o valoare morală mai favorabilă și mai permisivă. Așa se întâmplă aproape de fiecare dată.

De unde izvorăște asta, totuși? De ce ideea de mutare continuă a limitei, tot mai aproape de zona interzisă, se cuibărește în mintea noastră, a tinerilor, așa de frecvent? Ei bine, Se numește superficialitate. Investim enorm în lucruri temporare… Investim într-o frumusețe ( relativă) care nu rămâne în timp. În ideea în care carcasa materială se trece, pe parcursul anilor, prea multa atenție acordată chipului și trupului de lut determină, de asemenea, o trecere, o alterare a non- negociabilelor.

Ar fi clișeu să repet cât de importantă e eticheta în zilele noastre, zile în care ceea ce te definește, ca tânăr, printre ceilalți, este o haină scumpă de la un Mall celebru, o freză cât mai în trend, un look cât mai aproape de ceea ce înseamnă Hollywood. Nu zic că astea nu-s bune ( în special în partea cu hainele e, în cazul meu, greu de decis în ce să investesc și în ce nu ), dar accentul trebuie să cadă pe ce cântărește mai mult în balanța vieții. În caz contrar, superficialitatea este cea care face ravagii și conduce la eșec și implicit la dezamăgire.

Pornești, așadar, cu un compromis, o doză mică de superficialitate, un strop de inconștiență și poți sfârși înecat în dezamăgire și tristețe. Totul vine subtil, dar, de multe ori, ireparabil. Îți spun ție care citești, îmi spun mie, spun generației noastre: haideți să nu declanșăm dominoul care conduce la depresie și dezamăgire. Să câștige profunzimea și verticalitatea lupta împotriva superficialului! Să păstrăm intacte non-negociabilele noastre…

” Daniel s-a hotărât să nu se spurce…” Daniel 1:8

Memoriile unei adolescente, din lada cu jucării…

Primăvară după primăvară, zile furtunoase, ploi calde, soare copleșitor, zăpadă din abundență- o doză bună din fiecare pentru conturarea amintirilor copilăriei ideale..

Despre ea, vârsta ireversibilă și ,evident, neapreciată la timp, niciodată nu se spune suficient. Copiii, dacă nu ar fi zăpăciți și neatenți, ar fi cei mai buni analiști ai sufletului uman. Au acel ceva care citește dincolo de un fake smile sau o diplomație izvorâtă din inteligență. Citesc în ochi și percep anumite lucruri mai presus de ceea ce lasă să se vadă. Din acest punct de vedere, adulții îi subapreciază pe micii aspiratori de informație. Partea bună e că bieții copii nu țin minte lucrurile- poate ar ieși urât să și le amintească într-o zi. Dar capacitatea de ”stocare” e pur și simplu uimitoare.

Cât despre prea-scurta mea copilărie, pe tărâmul inocenței paridisiace, muzica, sub toate formele ei, oriunde și oricând, era suflul vieții zilnice. Amalgam de sunete muzicale printre ursuleți de pluș, păpuși însuflețite de imaginația puerilă, cărți de colorat care zâmbesc cu toate nuanțele grădinilor  compunea imaginea vieții, prin prisma unei fetițe. Veneram întrebarea ”De ce?”, mereu dornică să știu motivul oricărui fapt. Uneori insistam pe întrebarea asta ca și cum ar fi trebuit să aflu toate răspunsurile. Slavă Domnului că am avut părinți răbdători care nu mi-au respins nelămuririle, ci încercau să le elucideze, pe cât posibil, pe înțelesul unei micuțe. Oricum, clar nu mă confruntam eu cu întrebări existențiale, importante, la care să meditez îndelung ( ca acum), ci era pură curiozitate: un fel de gândire mai mult instinctuală: ce mai, de copil.

Ticăitul ceasului vremii nu penetra timpanele unui copil, iar viața era atât de simplă într-o lume excesiv de complicată ( doar mai târziu aveam să descopăr). ”Probleme” însemna să îmi mănânce cineva porția de budincă, să îmi ia cineva păpușa, să îl pierd pe Modelino( o jucărie neprețuită, în ochii mei, la vremea aia), să nu am cântare în program, la biserică. Astea mi se păreau mie supărări, necazuri.. Cum mai plâng unii copii acuma că nu au voie la calculator( Btw, praise God că nu am prins, în copilărie, vremuri cu internet infiltrat adânc în minți de copii). Aveam motiv de plâns cu suspine dacă mă obliga cineva să dorm la amiaz…. iar acum o oră de somn, între școală, teme și alte activități pe care le am, e o binecuvântare..

Așa de nesofisticată era viața.. Nu înțelegeam cuvinte cu două sensuri, nu sufeream durerea de a trăi momente de confuzie, nu cunoșteam sentimente cu dublu efect asupra unei inimi fragile. Trăiam fără absolut nicio grijă. Și asta e… adulții ar putea spune că ce vorbesc eu sunt doar basme, că nu știu cu ce se confruntă ei, ce grijuri îi usucă pe ei. Și nu dezmint… dar, deși ei au trecut pe la vârsta adolescenței, nu pot, oricât ar vrea, să priceapă realitatea așa cum o trăim noi, tinerii, în zilele de azi..

Revenind, mă uit retrospectiv și cu un ochi plâng. Unde e acum copilul din mine? S-a dus el oare o dată cu trecerea vârstei? Păcat că nu îmi pot recăpăta cantitatea de inocență nelimitată pe care o aveam în mine însămi atunci. Aș vrea să mai fiu copil…

Hmm..Viața-mi este foarte frumoasă și plină de culoare și nu aș schimba datele care stau la baza ei, pentru nimic.E tot ce mi-aș fi putut dori să am în mine sau lângă mine, la 16 ani neîmpliniți: un Dumnezeu minunat care mă iubește nespus, o familie fericită și armonioasă, muzică în sânge, curgândă prin vene și o inimă în piept care știe să iubească cu-adevărat. E  un tablou pe care l-aș putea numi complet..

Cu toate astea, având în vedere ce implică lărgirea sferei de cunoaștere, dar mai ales de simțire, în momente specifice, îmi doresc cu ardoare să mă întorc la sufletul meu de copilaș. Pentru o clipă, să nu știu ce-i dorul, tristețea sau dezamăgirea. Să nu știu nici chiar ce-i bucuria vremelnică, în clipa aia… Vreau doar să regăsesc copilul din mine, cu toată inocența lui izvorâtă din divin..

Perspectiva schimbă.

Răsfoiam zilele astea cartea O dragoste mai presus de raţiune, scrisă de John Ortberg. Am citit ceva care mi-a plăcut mult şi aş vrea să împărtăşesc aici..

” A învăţa să trăieşti mulţumit de faptul că eşti iubit înseamnă să primeşti darul perspectivei. Sentimentele pe care le am faţă de viaţa mea depind în cea mai mare parte a lor de perspectiva din care o privesc. Un prieten mi-a povestit că o studentă le-a scris următoarea scrisoare părinţilor ei:

Dragă mamă şi tată,

                     Am atâtea să vă spun.Din cauza unui incendiu în zona   dormitorului, care a avut loc cu ocazia ultimei revolte a studenţilor, am suferit o leziune temporară la plămâni şi a trebuit să merg la spital. În timp ce eram internată, m-am îndrăgostit de un infirmier şi ne-am mutat împreună. Am renunţat la şcoală când am aflat că sunt însărcinată, iar el a fost concediat pentru că a consumat alcool în timpul serviciului, aşa că ne vom muta în Alaska, unde s-ar putea să ne căsătorim, după ce se naşte copilul.

   Cu dragoste,

     fiica voastră.

P.S: Nimic din cele de mai sus nu s-au întâmplat de fapt, însă am căzut  la examenul de chimie şi am vrut să vă fac să vedeţi lucrurile dintr-o perspectivă corectă.“

           

Eros sau iubire adevărată?

Aş zice că e un subiect destul de controversat în lumea de azi. O lume care înţelege prin iubire, adorarea unui chip/corp frumos până la zeificare, iar după ce ai  pe cine ţi-ai dorit atâta timp şi pretinzi că îl/o  iubeşti, euforia asta trece încetul cu încetul.Mai ales, pe măsură ce persoana de lângă tine îmbătrâneşte,  apar primele riduri, când frumuseţea nu mai e ce-a fost, când vin bolile şi întunecă seninul cerului… atunci se vede cu ochiul liber că ce-ai simţit o dată a fost simplă pasiune, atracţie fizică, nimic mai mult. Asta e ceea ce eu numesc surogat: înlocuieşti sentimentele pure şi care durează o eternitate, cu nişte simţiri temporare care azi sunt, mâine nu mai sunt.

În fond şi la urma urmei, cine şi-ar dori să fie iubit cu o dragoste-surogat? Să ştii că dacă îţi pierzi frumuseţea şi şarmul de altădată eşti lepădat mai rău decât o ceapă degerată…Să ştii că îi va fi ruşine cu tine dacă, după ce te însori cu ea, faci burtă sau începi încet, încet să cheleşti. Nimeni nu îşi doreşte ca altcineva să se raporteze la el în felul ăsta. Ei bine, aşa cum vrei să fii iubit, trebuie să ştii să iubeşti. Secretul este să iubeşti un suflet, nu un chip. Asta e toată taina şi toată esenţa, cum îmi place mie să spun. E cheia spre forever love : să iubim un suflet cu dragostea pe care Dumnezeu şi-a arătat-o faţă de sufletele noastre: necondiţionat şi fără să aşteptăm ceva în schimb.

Atunci când iubeşti aşa, întreaga conduită a vieţii se schimbă. Pot să fie o mie de feţi frumoşi cu stea în frunte şi un milion de Ilene Cosânzene: tu îl/o vezi numai pe el/ ea pe toate chipurile, pe întinsul cerului, pe feţele zâmbitoare ale florilor. Pentru că iubeşti,  eşti îndrăgostit incurabil. Indiferent dacă vă vedeţi sau vă despart drumuri, tot nu poţi să îţi iei gândul de la el/ea. He/ she enters into your bloodstream, and every heartbeat, every breath you take it’s different. It’s because of her/him…

Frumuseţea în dragostea asta completă e că începi să îi iubeşti şi imperfecţiunile de la un timp. Când eşti o fire perfecţionistă, ai mereu tendinţa să critici, să corectezi, să îl faci pe celălalt să ajungă la un anumit nivel. Dar când intervine dragostea şi te izbeşte de nu te vezi, aşa îţi trec toate fiţele şi toate idealurile astea şi îl/o adori just the way he/she is. Zicea Eliade în Maiytreyi ceva foarte interesant legat de faptul că, dorindu-şi să o uite pe bengaleza care îi sucise minţile, încerca să se tot gândească la defectele ei. Dar, spunea el, tocmai acele defecte i-o apropiau şi mai mult, pentru că devenea “atât de a mea”. Şi chiar aşa se întâmplă. Defectele nu constituie un zid: când dragostea e tare ca moartea şi curge, curge, mereu, ca un râu, niciun zid de prejudecată nu poate să o stăvilească. E supranaturală, e parte integrantă din divinitate, din perfect.

Poate te gândeşti că vrei să fii “femeia fatală” sau “bărbatul memorabil” care nu are de gând să se îndrăgostească, dar totuşi ai făcut-o. Na, eu te anunţ că de dragoste nu scapi: you’ll be running out of things to get him/her out of your mind but you won’t succeed. (Sună mult mai bine în engleză )

O dată ce iubeşti de-adevăratelea  un suflet, eşti ca şi lipit emoţional. Ca două bucăţi de plastelină: le iei separat,le pui împreună şi le amesteci. Poţi încerca după aceea cât vrei să le aduci la forma iniţială, nu o să reuşeşti. Aşa-i în iubire -mereu ea o să păstreze o parte din el, iar el o parte din ea.

Important de ştiut că dragostea nu a cruţat încă pe nimeni. Poate sună deplasat “cruţat”, însă iubirea te poartă pe cele mai luminoase piscuri, dar te şi târăşte, alteori, prin abisurile întunecate. Cu toate astea, privind spre viitor, ştii că iubirea are sens şi fără ea ai fi ca o plantă fără sevă.

Aşa că iubeşte… iubeşte…nu te face că trăieşti, ci chiar trăieşte: iubind şi dăruindu-te.

“…a muri de dragoste înseamnă a trăi în ea” (V. Hugo)

“Poate”…

Cuvântul ăsta…”poate” e unul dintre cele care nu-mi dă pace şi chiar mă duce la exasperare câteodată. De ce atâta relativitate în lume? De ce să nu fie adevărul clar şi răspicat, ştiut şi indubitabil? De unde atâta relativizare…? M-am săturat să nu ştiu realitatea în forma ei simplă, aşa cum se găseşte. Mi-a ajuns să îmi frământ mintea cu probabile ipostaze în care este/a fost adevărul adevărat. Dacă nu îl epuizez, nu pot trăi aşa… sub dominaţia incertitudinilor nu accept să trăiesc, deşi sunt momente în care nu pot face nimic în scopul ăsta. Dar sunt clipe când pot schimba ceva, aşa că am meditat îndelung la problema adevărurilor neclare.

Un răspuns pe care l-am găsit, la întrebările mele, este  că degradarea morală de azi ne-a adus unde suntem, aici, la adevăruri etern relative. Nu mai avem nimic pur, diafan, frumos, real , într-un cuvânt: principii, ci doar superficialitate, extravaganţă, infamie. Cât de trist! Şi ne întrebăm de ce ne aflăm unde ne găsim? Păi cum de ce? Cum să mai ai un strop de ceva bun în tine când Dumnezeu e pus la colţ, nu i se dă pic de importanţă, sau dacă i se dă, i se dă, doar atunci când se iveşte vreun necaz la orizont, vreo greutate, vreo trădare, vreo dezamăgire, vreun examen! E evidentă problema…

Ar fi şi culmea!.. să fie armonie permanentă şi adevăr, sinceritate, când noi avem haosul în noi, în fire. Ne vine mult mai uşor să facem răul, decât binele. De-asta avem nevoie să ne umplem de El, de Adevărul care nu se schimbă în funcţie de circumstanţe, în funcţie de cum dă bine. Acelaşi ieri, azi şi-n veci.

Cu toate astea, trăim într-o lume în care iubeşte starea de “între”: nici aşa, nici aşa. Mereu între. Minunat ar fi ca acest “între” să însemne un echilibru al vieţii- departe de a fi aşa ceva. E acel “between” nociv care duce la relativizare.

Nu vorbim aici de dragoste.. În iubire, mereu va exista acel “poate”, altfel n-ar mai fi amor prin definiţie. Ar fi un surogat poate, sau, mai rău: te-ai îndrăgosti de ideea de a iubi, nu de o persoană în sine. Uneori, chiar şi în iubire, incertitudinile te pot extenua emoţional la un moment dat. Şi totuşi, în dragoste merită să existe acel suspans insinuant…

Deci, va rămâne acest “poate” peste timp. Ce mi-aş dori e ca sensul acestei adunături de litere să revină, cândva, vreodată, la valorile primordiale. Frumoasă reverie, dar la fel de ireală ca toate visele…