Lucruri simple- Buchet de reverii (II)

Îți amintești primăverile anilor tăi trecuți? Îți aduci aminte de momentele când simțeai lumina trandafirie care încălzește florile cum îți mângâie și ție chipul? Căldura nu ți-era străină și nu le era nici lor. Împărtășeați favorurile soarelui, și asta te făcea să te uiți la ce te încojoară cu atâta drag. Totul era atât de simplu, o fericire atât de curată. Tu zâmbeai, iar florile îți zâmbeau înapoi cu toate culorile grădinilor.  Dar cei mai frumoși bujori din grădinuța de flori care ți-au surâs vreodată s-au ofilit după un timp scurt. De ce nu rămân bujorii niciodată în grădina alintată de razele soarelui? De ce petalele pleacă, una câte una, către pământul rece și gol, știind că o să le descompună.. o să putrezească… o să moară?

Nu știu ele oare că viața se sfârșește o dată cu alegerea greșită de a renunța la ceea ce le-a oferit zambete? Cred ca nu o să înțelegi nici tu, nici eu, cu acest intelect limitat de care dispunem,  de ce timpul e un hoinar grăbit care îți oferă cadouri, pe care la un moment dat le ia brusc, cu sânge rece, și fuge cu ele.  Cred că ne-ar plăcea să avem un congelator al timpului în care să înghețăm bujorii din viața noastră. La fel cum Micul Prinț al lui Exupery iubea un trandafir, am avea și noi florile noastre dragi pe care să le păstrăm nealterate de timp și de intemperiile vieții. Bujori pe care nu ii scapi din mână, din privire sau din inimă… și pe care îi ocrotești dârz în timp ce oamenii, cu filosofiile lor goale. te îmbrâncesc încoace și încolo.

Dar… Dumnezeu știe de ce bujorii tăi sunt sezonieri… Știe de ce îi lasă să îți coloreze viața și știe și de ce te lasă să privești cu un gust dulce- amărui înspre înfățișarea lor trecută. Anotimpurile trec, dar nimeni nu-ți va șterge primăvara  vieții din cufărul cu amintiri. Când deschizi acest prăfuit monument al morții bujorilor și îți vine să zâmbești trist, amintește-ți că petalele descompuse ale lor vor fi solul pe care Dumnezeu va face să înflorească, într-un timp pe care tu nu-l stii, flori care nu îți imaginai că pot exista.


Iz de Crăciun. Reflecții

Miros de cârnați afumați, de clementine, de scorțișoară și de brad în căsuța noastră din frumoasa Țară a Hațegului. Sunt în viața omului anumite elemente dintr-astea olfactive care-l fac să rezoneze cu momente din trecut și care-i induc stări. Mie tot cadrul descris îmi dă o liniște interioară tare faină, chiar dacă, desigur, pacea vine de la Cel care e motivul sărbătorii.

M-am gândit la câteva lucruri zilele astea.. E primul Crăciun  după un an întreg de Cluj- un an greu, cu multe provocări și oscilații, pe toate planurile, dar de departe cel mai palpitant și frumos  an din viața mea de până acum. Iar Crăciunul care-mi stă în față cred că va fi diferit, pentru că am adunat multe în mine în toate lunile astea. Am învățat la fiecare pas..

Multe despre mine.. multe despre ”dependența” de ciorbele bunicii și de plăcinta cu iaurt și stafide a mamei. 🙂 Multe despre dragostea necondiționată a părinților pe care știi să o prețuiești  foarte puțin (spre deloc) în adolescență și care e ca o mană cerească când ești departe și te simți singur… atunci începi să o apreciezi și să te gândești cât de importantă a fost când nu erai atent. Pentru că indiferent câți prieteni apropiați ai avea, am învățat că iubirea  condiționată nu e suficientă uneori. Pentru că atunci când condițiile nu mai sunt îndeplinite, toată treaba cu ”dacă” te poate  lăsa mai pustiit decât erai inițial. Doar părinții iubesc total și complet (asta se aplică până te căsătorești și ajungi să cunoști o iubire matură; acolo e o altă discuție).

Am învățat să fiu mulțumitoare pentru faptul că eu și frații mei nu am trăit într-o țară atee,  neo-marxistă, în care să fim luați de la părinți când am fost mici. Nu am fost înstrăinați și nu ne-a fost ucis dreptul la un Crăciun lângă cei pe care îi iubim, ci am putut să ne bucurăm de pacea unui cămin fericit timp de două decenii. Am putut  să merg cu colinda.. încă pot proclama public ceea ce cred și pot fredona ”This I believe” la facultate fără ca să fiu văzută ca fiind o fanatică. Ok, poate că mi-am luat unfriend-uri și o să mai îmi iau, că de! Sunt la o facultate în care libertatea de opinie e cu multe tăișuri. Dar cam asta e tot în materie de împotrivire religioasă fățișă. Pot să mă închin Dumnezeului pe care îl iubesc și pot să celebrez nașterea Fiului Lui fără ca legile țării mele să mă oprească de la a o mai face.

Nu știu despre voi, românași dragi, dar mie-mi zâmbește sufletul gândindu-mă că-mi pot strânge părinții la piept, pot face cumpărături împreună cu ei, pot mânca clementine cu ei, pot juca table cu ei, pot cânta în biserică  alături de ei- mă pot bucura de lucruri mici și de lucruri mari, deopotrivă, împreună cu ei, în libertate deplină. Nu știu cât va mai dura asta.. nu știu cum va fi în viitor și de cât har va mai avea parte țara noastră… familia mea… sau eu. Dar știu că acum sunt plină de recunoștință în suflet pentru locul unde sunt și pentru ceea ce am. Sunt și îndurerată pentru cei care nu se pot bucura de asta, pot încerca să simt cu ei, mă pot ruga pentru ei și pot încerca să ajut … dar în ceea ce privește unele aspecte nu pot spune decât: ”de ce-i așa, o știe El”, conștientă fiind că oricând aș putea ajunge în locul lor.

Dacă ar fi ceva ce îmi doresc…e să fac din acest Crăciun o altfel de sărbătoare. O sărbătoare a recunoștinței, în care să îmi număr binecuvântările și în care să nu îmi mai număr neajunsurile. Aș vrea ca acest Crăciun să fie pentru mine Thanksgiving. Să mă plec în adorare, cu o inimă care înțelege că într-adevăr are mii de motive să-i mulțumească Creatorului azi, la acest Crăciun și pentru totdeauna.


Lucruri simple- buchet de reverii (I)

Stăteam acum două zile în stația de tramvai, într-o dimineață, după ce abia plecasem de la facultate. Nu prea mi se putea citi pe chip bucurie, spre rușinea mea, dar găsisem scuza că nu dormisem în noaptea precedentă, ca aveam deadline-uri de onorat… La câte și mai câte nu te gândești când stai în stație, studentă la Litere fiind: ”Ciudat că oamenii aceia se uită unul la altul fără să-și vorbească.. Ar trebui să îmi fac ceva de mâncare când ajung acasă. Mda, dar doar după ce termin cartea  de Jane Austen pe care am luat-o de la BC.. Pe când era oare textul ăla de tradus la norvegiană? Pff, ce bine că nu am de la ora 8 dimineață… Oare de ce întârzie atât tramvaiul ăsta?” Și asta ar reprezenta cam un minut din toată seria de secvențe care vin, așa, în flashback-uri.

Până una, alta, vine și tramvaiul.. Dar cum în zilele acestea pe străzile Clujului e plin de semafoare, betoniere și muncitori, se oprește al meu tramvai la un colț de stradă la roșu și rămâne așa vreo 3 minute. Îmi risipesc pentru câteva momente gândurile și observ pe fereastră un băiețel de vreo 4 anișori, într-o mașină, în paralel cu tramvaiul. Îmi zic că e tare drăgălaș. Și cum îmi plac copiii foarte mult, îmi trece prin minte să mă uit la el insistent până mă observă. Nu îi condamn pe copiii care nu zâmbesc străinilor sau își întorc capul imediat, pentru că după cum povestește mama, eram și eu la fel cândva.  Și la fel e puțin spus, așa că sper să nu-mi semene viitoarele odrasle la capitolul ăsta. Totuși, îmi zic, în câteva fracțiuni de secundă, că nu poate exista o zi atât de gri, încât un surâs de copil să nu schimbe asta.  Băiețelul era cu tatăl său în mașină, tată care nu prea părea să îi dea importanță… Și mă înduioșez la gândul ăsta și povestea asta începe să sune siropos..

Acum, dacă stau să mă gândesc, pentru câteva clipe, îmi depindea starea de bine de faptul că un copil de patru ani îmi răspunde sau nu la zâmbet. Cam pueril, zic… dar așa de valoroase îmi par, în anumite momente, lucrurile astea simple din viață, indiferent ce-ar spune, cine-ar spune.  Și insist. Și mă uit. Și se uită. Și îi zâmbesc, iar el răspunde favorului tare sfios, ridicând inocent din umeri. Era așa de simpatică nedumerirea lui! E de la sine înțeles că mi-a încălzit inima într-un mare fel. Ne-am zâmbit așa vreo 20 de secunde, după care îmi fac ”curaj” să-i fac cu mâna, arătându-mi puțin mai mult entuziasmul. Băiețelul îmi repetă gestul întocmai, tot mai euforic, încercând să se ridice  de pe scăunelul lui de pe bancheta din spate. Așa drag am prins de el în doar câteva minute. Nu știam absolut nimic despre el, dar devenise  cea mai frumoasă parte a dimineții mele. In cele din urmă, s-a făcut verde la semafor… Și am plecat, dar imaginea băiețelului mi-a rămas în suflet.

Dacă nu i-aș fi zâmbit când am avut impulsul să o fac, amintirea asta nu ar fi existat. Dacă aș fi închis ochii la ce mă înconjoară, așa cum am și avut tendința să o fac, preocupată de grijile mele, mi-aș fi ratat bucățica de voioșie pentru dimineața zilei de miercuri.

Poate că vei trece într-o zi pe lângă mine, străine, și în acea clipă, lumea asta abjectă din care ne tragem hrana și care nu ne acceptă decât cu prețul complicității, cu grijile ei, mă va împiedica să îmi mișc buzele spre a-ți dărui un zâmbet… Nu știu cine îmi va surâde mâine, nu știu dacă vei fi tu sau va fi tot un copil. Dar te rog frumos, dacă cumva ești tu, dacă Dumnezeu te scoate în calea mea chiar pe tine, străine drag, te rog: nu aștepta să se facă verde la semafor…


Când Eternul atinge temporarul – Sing Gloria 2015

Copyright: Paul Boldut Photography

Copyright: Paul Boldut Photography

E ora 14, dar eu încă simt că e dimineață.  E luni, dar încă simt că e duminică. E liniște în jur și în cameră, dar eu încă îmi simt sufletul înconjurat de simfonii. Privesc retrospectiv la ultimele două zile și parcă mi-e atât de greu să pun niște etichete numite cuvinte pe niște trăiri atât de profunde, însă bucuria asta trebuie exteriorizată și exprimată, pentru că nu vreau să-mi permit egoismul de a o ține doar pentru mine. Și nici nu pot să o țin.

Ziua de ieri, în mod special, a fost… nu găsesc un cuvânt potrivit. O să încerc să o spun altfel. Gândul care m-a urmărit și care nu mi-a dat pace deloc în timp ce simțeam bucuria aceea pe care numai Dumnezeu o poate da era acesta: onoarea de care avem parte fiecare dintre cei peste 900 de coriști e mai presus de puterea noastră de înțelegere. M-am simțit atât de privilegiată! Da, am fost privilegiați, acesta e cuvântul!! Pentru că e privilegiul suprem să știi că ai putut să te închini singurului Dumnezeu adevărat împreună cu alte câteva sute de făpturi create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Mi se pare copleșitor să știi că  darul de a cânta, pus în tine de însăși Creatorul cerului și al pământului, poate fi folosit pentru a fi o binecuvântare pentru o audiență formată din atâtea mii de oameni. Îmi place să spun că Dumnezeu se folosește de vase slabe ca să-și arate slava Sa și m-am bucurat nespus să fiu unul dintre acestea. Cred și nădăjduiesc că fiecare dintre noi am fost doar un vas slab, un instrument nevrednic pe care Dumnezeu l-a putut folosi spre a-și revela gloria Sa!

Printre toate acestea, am marea bucurie să fi avut înaintea-mi un om atât de înzestrat de Dumnezeu și cu un suflet atât de tânăr și plin de exuberanță ca a lui Don Grigg. De fiecare dată când am ocazia să fiu în preajma lui, Dumnezeu mă învață prin el ce înseamnă credința fără limite, lepădarea de sine, modestia neprefăcută, pacea lui Hristos care întrece orice pricepere chiar și în cele mai mari încercări, bucuria mântuirii. Mai învăț și că niciodată nu ești prea în vârstă ca să îi dai lui Dumnezeu fiecare picătură de energie. A început să fie un vis pe care îl vreau împlinit acela de a ajunge la vârsta lui Don și a fi, măcar pe jumătate din cât este el, o inspirație pentru cei care mă vor vedea și mă vor cunoaște. E o reală bucurie să vezi cum Dumnezeu încă are pe pământ  oamenii Lui la care te poți uita în sus și îi poți privi cu admirație, dorindu-ți să devii mai asemănător cu Hristos pe măsură ce îi privești pe ei.

E clișeic să spun ”Am trăit clipe de cer.”, dar mă gândeam în timp ce cântam ieri: dacă acum, aici, printre oameni, pot trăi așa momente… mi-e greu să îmi imaginez  cât de minunat va fi în cer, unde ne vom închina Creatorului în duh și în adevăr, pentru veșnicie! Chiar cred că Dumnezeu ne-a oferit ieri crâmpeie din ce vom experimenta acolo.. Abia aștept să cânt alături de Sing Gloria, în compania miilor de îngeri, în compania lui Avraam, Isaac, Iacov, Iov, Ilie și a martirilor care poate chiar acum, în acest moment când scriu aceste rânduri, își dau viața pentru Hristosul cel înviat, care le-a dat un viitor și o nădejde dincolo de ceea ce poate moartea lua. Vom cânta împreună ca mireasă a lui Hristos în veșnicie alături de toți cei jertfiți pe altarul credinței! Și nu știu cum sunteți voi, dar mie gândul acesta îmi dă fiori și mă face să aștept cu nerăbdare acea zi măreață!  Vom ”împărți” cerul și vom cânta o veșnicie cu marii oameni ai credinței! Puteți să înțelegeți cât de mare e onoarea? Eu nu pot… Pot doar să fiu plină de bucurie la gândul că Dumnezeu nu a renunțat la noi când rătăceam neștiutori în ticăloșia noastră, nu ne-a întors spatele, ci ne-a făcut copii de Împărat și ne face parte de astfel de momente în care să Îl simțim atât de real și atât de aproape. Vreau să închei cu versurile mele preferate de ieri. Pentru tot.. pentru toată bucuria.. pentru lucrurile pentru care nu știu acum să fiu recunoscătoare, ci voi învăța în timp.. vreau să spun doar ”Mulțumesc!”

”Thank You, You did not give up on me!

Thank you, you did not turn your back on me!

I owe you ALL! Had it not been for You,

I would still be lost and alone.

Thank you, Jesus, you were there through the night

You were there for me when all hope was gone!

Thank you!”


Flirt inconștient?!

Se face că auzeam în urmă cu vreo câteva luni niște cuvinte care urmau să îmi rămână în gând pentru mai mult timp decât m-aș fi așteptat.  Niște cuvinte tranșante. Niște vorbe din categoria ”chirurgie pe viu”. A fost pentru prima dată când m-am gândit în acel fel la ceea ce făceam de multe ori, fără să îmi dau seama. Și da, scriu aceste rânduri, nu din postura persoanei care vrea să învețe pe alții pentru că deja a trecut peste asta de mult timp și căreia nu i se mai întâmplă niciodată, ci din postura persoanei care s-a prins pe ea însăși cu “musca pe căciulă” de destule ori și încearcă să schimbe asta în fiecare zi.  Cuvintele respective sunau cam așa: ” A te scoate  pe tine în vreun fel în evidență în slujirea pe care o ai în biserică înseamnă a flirta cu mireasa lui Hristos.” Afirmația asta m-a lovit foarte tare la momentul respectiv, în contextul în care am realizat că am făcut multe pentru Dumnezeu și multe inutile, pentru că le făceam din rutină, din obligație sau din instinct. Sau ca pe un ritual.  Adevărul e că toți cei care slujesc într-un fel sau altul în biserica sunt vulnerabili și predispuși la așa ceva.Și totuși… să-ți spună cineva că flirtezi cu mireasa lui Hristos sună cel puțin contrariant. Tu care mergi la toate repetițiile de cor? Care te implici în misiunile de pe sate? Care, pe deasupra, slujești și în fața bisericii prin cântare? Eh… Cam mult spus, nu?

Totuși, am realizat atunci că e cât se poate de adevărat. A-ți scoate în evidență aptitudinile, oricare ar fi ele, și a avea o atitudine care să reflecte altceva decât valorile cerești sădite în tine e chiar mai rău decât a sta pe margine și a nu face nimic. E furt. ( cât de dur sună asta?! ). Închinarea ”în duh și în adevăr” are la bază ceea ce se găsește în omul ascuns al inimii, și știu că nu vă spun lucruri noi, pentru că toți cei care mergem la biserică în mod regulat avem un limbaj împământenit, impregnat cu expresii biblice. Dumnezeu mi-a arătat că închinarea mea chiar trebuie să fie în adevăr și să fie în duh..  Nu doar în adevăr și, în niciun caz, doar în duh. Nu o închinare în pripă, cu un produs muzical știrbit pentru că ”Domnul primește și așa, cum putem” sau cu o rugăciune învățată pe de rost și repetată până la refuz. Am uitat ce Dumnezeu sfânt avem și am uitat că Dumnezeu nu revarsă binecuvântare peste dezordinea noastră spirituală. Nu se apropie de jertfele noastre, când la capitolul ”ascultare” suntem corigenți. Dumnezeu nu stă în mijlocul celor care amestecă ”sărbătoarea cu nelegiuirea”. Când stau să mă  gândesc îmi vine să spun: ”Oh, da. Asta chiar e grav.” Și într-adevăr e..

E greu să lupți împotriva curentului. E greu să te opui letargiei. E dificil, ca tânăr, să găsești frați în credință maturi care să te ajute să crești spiritual și în care să vezi închinători reali, nedeghizați, care nu se ascund după o mască colorată. E foarte greu să găsești pe cineva care să vadă dincolo de aparențe. E aproape imposibil să ai o închinare reală atunci când principiul ”merge și așa” e la rang de cinste și când par să fi dispărut toți oamenii care ar putea  să te învețe ce înseamnă a da lui Dumnezeu ”toată închinarea, toată adorarea.”  Cred cu tărie că închinarea e mai mult decât  un cântec. Închinarea e altceva. Eu vreau să fiu un închinător adevărat. Îmi va fi greu și îmi este. Dacă vrei să fii slujbașul Lui, îți va fi foarte dificil. Dar…

”  El n-a promis doar cerul senin,

Nici flori pe cale fără pelin

N-a promis soare fără de nori,

Nici bucurie fără nevoi.

Dar ne-a promis din puterea Sa,

pe drum lumină că ne va da.”

Avem de partea noastră întregul arsenal de resurse. Dumnezeu a dat tot. Absolut tot. Acum e rândul nostru. Acum e rândul meu și e rândul tău. Vom alege oare să renunțăm la noi și să fim acea oglindă care reflectă slava Lui? Vom alege să lăsăm acest ”flirt” deoparte și să îi facem pe ceilalți frați ai noștri să Îl slăvească și să admire frumusețea lui  Dumnezeu, și nu să ne aprecieze pe noi, niște vase slabe?…

În timp ce scriam acum, m-am gândit la acest pasaj. Aș vrea să închei cu aceste versete:

Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întuneric”, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos.Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi. De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci, chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinăuntru se înnoieşte din zi în zi. Căci întristările noastre uşoare, de o clipă, lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice. ( 2 Corinteni 4: 6, 7, 16- 18.)


”Aduceți-vă aminte de mai marii voștri…”

 ” Nu mai e moral, nu mai sunt prințipuri, nu mai e nimic: enteresul și iar enteresul”  spunea Caragiale acum multe decenii. Sunt perfect de-acord. Totul e pe dos. Se vorbește despre ceva suficient de mult în aceste zile, în România, așa că nu o să insist pe prezentarea  trăirilor mele referitoare la ceea ce se întâmplă. Când e vorba de acest ceva, compromisurile sunt la ordinea zilei. Da, suntem  în prag de alegeri. Grele alegeri. Oare care candidat să fie mai credibil? Și, până la urmă, cum rămâne cu ”Blestemat e omul care se încrede în om.”?( Ieremia 17: 5)  În acest context, mi-am adus aminte de un om care a ales altceva. Un om cu o credință simplă. Restul cuvintelor mele sunt de prisos.

Era o zi de alegeri când m-am dus la votare. Am urcat treptele clădirii şi, când am ajuns la rând, am fost întrebat:

– Numele.

– Moldoveanu Nicolae.

A căutat şi apoi mi-a spus:

– Dumneavoastră nu aveţi dreptul să votaţi, deoarece aţi fost deţinut politic şi sunteţi degradat civic.

 Atunci când m-au arestat, mi-au dat 12 ani de închisoare, confiscarea averii şi degradare civică. Prin degradare civică se înţelegea că omul nu mai avea nici un drept în societate. Nu putea să se angajeze, nu putea să deţină nici o funcţie – nici măcar cea de portar.

Am plecat din acea clădire, întristat… şi, pe scări, am spus:

“Doamne Isuse, am fost să aleg pe oameni. Azi nu mai aleg pe nimeni, doar Te aleg pe Tine.”

Când am ajuns acasă, am aşternut cântarea pe hârtie: 

 “Isuse, dintre toţi Te-aleg mereu,
În orice zi, în orice clipă,
Căci Tu eşti viaţa sufletului meu
Şi harul care mă ridică.

Te-aleg mereu, Te-aleg mereu,
Isus, Mântuitorul meu
Te-aleg mereu, Te-aleg mereu.

 Isuse-aleg deplin cărarea Ta
Din miile de căi din lume
Şi vreau să merg pe ea, cât m-ar costa
Dă-mi Duhul Tău să mă îndrume.

 Isuse-aleg Cuvântul Tău cel sfânt
Căci numai El e adevărul,
Ce-mi dă lumină lină pe pământ
Şi-avânt să pot ajunge cerul.

Isuse-aleg iubirea Ta de jar
Din tot ce-n lume mă îmbie,
Ca să-mi aprindă-al inimii altar
Să ard-acum şi-n veşnicie.

Isuse, din orice Te-aleg mereu,
Zi după zi Te ştiu mai bine
Căci Tu eşti dragul sufletului meu
Alt bun nu-mi vreau decât pe Tine.”


Fata din provincie și ”orașul comoară”

Spunea o zicală ușor clișeică ceva cum că ”the best is yet to come.”  Pure bazaconii, ar spune mulți. N-ai de unde să știi dacă o să fie mai bine în viitor.. poate o să fie, dimpotrivă, mai rău. Ce să zic, nu îi contrazic nici pe cei sceptici, că poate au motivele lor…

Ce vreau eu să spun e că e un sentiment aparte să te afli la hotarul dintre viața de licean și cea de student. Să te vezi cu bacul luat ( e așa o încântare interesantă, încât parcă lucrul ăsta ar fi una dintre uriașele realizări ale vieții) și să privești cu încredere la ce vrea să îți ofere Dumnezeu pe “alte meleaguri”. E  un mănunchi de file albe cu care te trezești în mâini într-o dimineață  și începi  să făurești entuziast manuscrisul unui capitol nou. Ce e și mai minunat e să vezi cum Dumnezeu pune lucrurile cap la cap și le face  frumoase, pe fiecare la vremea lor.

Și că tot vorbi vorba de frumusețe, noul mediu citadin în care mă găsesc este unul care vorbește de la sine despre ea, cea care șoptește prin frunzele salciilor bătrâne și prin vuietul mașinilor, împletind aerul urban cu un aer rustic, de sorginte pur românească. I se mai spune ”orașul comoară”.. pe bună dreptate. Dacă Horia Bădescu spunea într-un titlu de volum ” E toamnă nebun de frumoasă la Cluj”, mărturisindu-și dragostea pentru ”urbea aceasta care trece prin timp însoțită de curgerea somnoroasă a Someșului”, eu mi-aș permite să spun că e o vară demențial de frumoasă în capitala Ardealului. Astăzi a fost o zi  ploioasă  și sună ciudat să spun asta tocmai azi. Dar îmi asum. E superb Clujul chiar și atunci când plouă.  Sunt frumoase străzile înguste, drumurile șerpuitoare, podurile cu aer mediteranean, oamenii cu blândețe specific ardelenească, casele construite cu bun gust și clădirile cu planuri arhitecturale pretențioase. E atât de frumos să fie în jurul meu locuri  care să-mi trezească emoții puternice. Să îmi facă sufletul să tresalte și  să-l facă să iubească hoinăritul pe străzi spre niciunde. Să fredoneze un cântec diafan și, tototdată, complex, pe care să nu-l știu, dar pe care să vreau să îl învăț în detaliu. Să nască în mine o fascinație de care nu m-aș fi crezut capabilă.

Clujul e poezie. E muzică. E culoare. E prospețime. E vitalitate. Și vara la Cluj e ca un vis teodorean care prinde contur pe străzi enigmatice și pline de lumină incandescentă. Stropii de ploaie de azi și razele dogoritoare de ieri povestesc despre ce mistere ascunde ziua de mâine. Eu stau și-i ascult și sufletu-mi mi se transformă într-un lan de lalele care înflorește  sub povestea lor. ”Orașul comoară” surâde..

‘Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, Vară, trupul şi sufletul meu sunt începutul unui mare cântec şi tremurul mâinii care-l caută.’
(Lorelei – Ionel Teodoreanu)


%d bloggers like this: